Peste 9 mări și 9 țări: august 2014

Cred că orașul în care am crescut (București) și-a reconstituit cu fidelitate imaginea în interiorul meu, iar străzile lui, cu toate nimicurile de pe margine, au creat un circuit similar de sinapse. Așa că, aterizat în Asia, într-un spațiu violent diferit, creierul meu a amețit descoperind drumuri noi și intortocheate între aceleași puncte cardinale. De unde și fascinația, confuzia, aprobarea și dezaprobarea cu care am privit fosta colonie britanică din sudul Chinei.

Hong Kong e o mare de lucruri întinse pe mare. Un aeroport gigant ne intâmpină la sosire, cu piste construite pe apă. E primul aeroport în care ne deplasăm cu metroul. Dupa stația obligatorie - control pașapoarte - in fața noastră se deschide orașul. Pătrundem pe șine, printr-o vale îngustă, înspre pădurea îndepărtată de zgârie-nori și pasaje suspendate. Din scaunul de tren, trăiesc o iluzie optică: încă rare, turnurile care ne ies în cale par să se incline spre noi, să ne inghită, prăbușindu-se deasupra. Câteva zeci de minute mai târziu, ajunși în fața hotelului, privim lung în sus: vom sta și noi într-un astfel de turn, în portul Victoria, peninsula Kowloon.

După 3 ore de somn ce compensează diferența de fus orar (6 ore) și cele 15 ore de zbor, ieșim la aer. În fața noastră, la limita dintre zi și noapte, se întinde Victoria Harbour. Ne uităm cu ochi mari și rotunzi la insula care se zărește pe malul celălalt, inundată în lumini sincronizate cu muzică și poveste (Simphony of lights). Portul, ca și aeroportul, au mușcat mult din mare, fiind construite pe apă ca parte a proiectului de "land reclamation", destul de controversat, pentru că distruge habitatul natural. De altfel, 25% din Hong Kong se întinde pe un astfel de teren, furat mării.

Ne îndepărtăm de faleză și o luăm spre străzile din Kowloon, pe scurtături, prin parcuri cu păsări Flamingo și incredibilii arbori Hibiscus. In centru, aglomerație, lumini, reclame, arome, ploaie de arabi(!), condimente, fructe uscate, ciuperci uscate. Ne lovim de multe invitații inoportune și oferte de costume, ceasuri și droguri. Salam Aleikum! Ne gândim serios să le încercăm pe toate: costume, ceasuri, droguri, dar ne împotmolim când vine vorba de stabilit ordinea lor. Oare ajunși în China, arabii se copiază pe ei înșiși la prețuri mai mici?

Găsim un restaurant micuț, cu atmosferă caldă, plin ochi. Mâncăm fabulos, fără să știm exact ce bucatarie încercăm: chineză, cantoneză, japoneză. Ce știm sigur e că, deși bem bere Blue Girl, sintem fericiți.

A doua zi, invățăm pe pielea noastră că, in HK, hărțile sint uneori inutile. "Aproape" înseamnă departe. "Vizavi" poate fi un ocol de 1 km. Cu toate astea, surprizele de pe drum merită oboseala: descoperim vechiul observator și turn de semnalizare cu "bila timpului" (care cade la vederea noastră, de unde și expresia "le-a căzut ...bila"), o construcție folosită pe vremuri pentru ca marinarii să-și poată regla ora și să afle cum va fi vremea.

Plimbarea de-a lungul portului Victoria e impresionantă: insula Hong Kong de partea cealaltă a apei, vase ce se întrec de la un mal la altul, pânze negre și roșii, nori, zgârie-nori în ceață, miros de mare, de nămol, uneori de pește. Tot acolo, pe faleză, sint și centrul cultural Hong Kong, muzeul de artă, muzeul spațiului (în care sîntem convinși că stafful ne-a furat portofelul doar pentru plăcerea de a ne striga prin difuzoare și de a ni-l restitui ceremonios), clock tower, opera. Și Starbucks. Plăceri vinovate pe faleză, miros de cafea dus departe de briză. Oameni sintem și noi.

HK e un amestec de clădiri luxoase și dărăpănate, nu de cartiere luxoase și dărăpănate. Sărăcia și luxul nu trăiesc separat aici; locuiesc la un loc, pe aceeași stradă, în același cartier. Se amestecă sticlă, oțel, verdeață la etaje amețitoare cu betoane deșirate, decolorate, acoperite cu liane de aparate de aer condiționat din prima generație. Am senzația că au mai mult aer (condiționat) decât încape în garsonierele lor minuscule cu grătare la bucătărie pe post de rafturi, ce trădează întuneric și austeritate. Trăiesc foarte ingrămădiți și, evident, nu toți bine. Pe vremuri, clădirile turn apăreau în Kowloon peste noapte, fără vreo aprobare urbanistică. De altfel, China a decis în urmă cu niște ani să dărâme orașul, căruia i-a luat locul un parc. Nu știu dacă noul oraș, extins, a moștenit neajunsurile celui șters de pe hartă, însă felul în care se construiesc giganții e paradoxal: de-a lungul a sute de metri înălțime, există schele firave din bambus, ca vrejurile de fasole. Poate, totuși, bambusul e magic.

Unii localnici sint morocănoși, neprietenoși, dar toți sint disciplinați, ceea ce rezolvă multe probleme. Sint politicoși, desigur, și nu au cultura bacșișului, care e inclus în prețuri.

Wong Tai Sin: "Întreabă și ți se va răspunde"

Templul taoist e o beție de culori, un spațiu incredibil in care, spre deosebire de alte locuri de cult, kitschul tipic chinezesc nu mi s-a parut deranjant. Se spune că întrebările puse aici își găsesc răspunsul, prin Kau Cim, "the fortune telling practice". Ne-am jucat și noi cu bețele din bamboo Kau Cim, dar nu am dus ritualul la final.

10.000 Buddhas și maimuțele

Mănăstirea 10.000 Buddhas e destul de departe de zona turistică, în "noile teritorii", pe vârful unui deal impădurit, cu atmosferă tropicală. Drumul până la templu presupune exercițiu fizic serios: sint 431 de trepte, mărginite de 500 statui Arhan, într-o padure plină de umezeală, de insecte și...maimuțe. La dus, căldura ne amorțește simțul observației și nu vedem nicio mișcare prin copaci, așa că luăm indicatoarele de pe drum - "Nu hrăniți maimuțele" - drept o mostră de umor chinezesc. La întoarcere, nu mai dăm de indicatoare, dar vedem animalele. Tot acum, pe drumul ce coboară șerpuit, povestea noastră se intersectează cu cea a unei librării (Star Rock), cu povestea unui scriitor ascuns de lume, care ne arată și ne dăruiește o părticică din universul lui. Un bătrân osos, înalt peste măsură, caligraf și poet, știe unde e România și ceva din istoria ei. E al doilea chinez care știe câte ceva, cel dintâi ne arătase mândru, cu câteva zile în urmă, bancnota de 1 leu lipită pe peretele din spatele său.

Pe malul celalalt. The Peak.

După mai multe zile, ajungem in sfârșit pe insulă. Și ne cățărăm din nou, ca să vedem lumea lor de sus, pe Victoria Peak. Gestul nostru, de turist tipic, ne recompensează cu o vedere de aproape 360 de grade care taie respirația. Orașul, portul, insulele din jur, totul se vede de aici. Tot aici, ne prefacem pentru o seară că sintem high class și cinăm festiv, cu orașul sub noi. Nu mi-a rămas în minte doar peisajul, ci și desertul. În altă seară și altă aventură, am intrat in rolul de nevoiași, mâncând într-o cantină sărăcăcioasă cu miros îndoielnic, din care tot desertul mi-a rămas în minte: o jumătate de chiflă încălzită, cu unt de cocos și mult zahăr.

Insula Lantau, satul Tai O

Am văzut Hong Kong de sus, din toate unghiurile și de la toate capetele, și merită. Drumul către satul Ngong Ping din Lantau se face cu telecabina, deasupra mării. Greu de descris in cuvinte, mă limitez la "frumos". Insula Lantau e deluroasă, aerul e tăios, curat, de munte. In vârful ei tronează uriașa statuie a lui Buddha, nu departe de mănăstirea Po Lin. Ngong Ping e un spațiu impresionant de meditație, contemplare, liniște, inspirație, îmbinat (din păcate) cu dorința localnicilor de a atrage vizitatori.

De aici, cu autobuze locale, se poate ajunge in Tai O, cel mai vechi sat pescăresc din Hong Kong. Cu case pe bârne, deasupra apei, satul mi-a amintit de Lake Town din Hobbitul. Mirosul de pește uscat, de sare, căsuțele mici din bârne, bărcile colorate, pisicile, podețele, plimbarea cu barca spre locul de joacă al delfinilor ...compensează din plin aceeași senzație pe care am avut-o in Ngong Ping, apropo de turism.

În acest decor de poveste, mi-am rupt dinții încercând să ronțăi diverse tipuri și forme de pește uscat. Am aflat ceva mai târziu că nu se mănâncă așa, ci trebuie rehidratat prin fierbere. Era foarte bun la gust.

Insula Macau

În Macau am ajuns cu feribotul. Aveam o zi întreagă la dispoziție, și planuri ce n-au încăput nici îndesate în cele câteva ore. Visam să ne plimbăm cu bicicletele între plaje pustii și să dăm buzna în St Mary Village, Coloane, sat pustiu cucerit de pisici..poate cândva vom face și asta.

Fostă colonie portugheză, Macau e o experiență diferită de Hong Kong, absolut fascinantă. Influența portugheză e vizibilă peste tot în centru și combinată cu stilurile chinezești în arhitectură, mâncare, mod de viață. Încă un lucru: coincidență sau nu, asemenea Lisabonei, Macau a fost parțial mistuit de incendii, iar ruinele, conservate inteligent, apar la tot pasul.

M-au șocat coliviile umane: balcoane fără podea, fără parapet, închise de sus până jos cu zăbrele, peste care oamenii așază diverse cartoane ca să poată păși în afară. Au și ei murăturile lor de pus.

Macau mai are o față, ceva mai puțin plăcută, aproape înspăimântătoare ca dimensiuni și investiție: zona de cazinouri. Clădiri absolut uriașe, în care fiecare etaj este destinat câte unei categorii de jucători, pline de pensionari ce-și trăiesc vârsta a treia palpitant, într-un decor demn de povestiri murder/mistery, cu fum gros de țigară acoperind gesturi și priviri și miros de tutun cu aromă de smochine. Aici, fiecare are ritualul lui pentru noroc, unii sint discreți, alții adună mulțimi pe margine. Noi n-am avut ritual, deci nici noroc.

<<"A GREAT city" said Benjamin Disraeli, "...is the type of some great idea. Rome represents conquest; faith hovers over the towers of Jerusalem; and Athens embodies the preeminent quality of the antique world, art." In building its cities, China's officials have had only one great idea in mind: growth>>.

The Economist, Aprilie 2014

P.S. At least they had one big idea.

Undeva, într-o poveste de Philip Pullman, un băiat rănit, încordat, cercetează aerul cu un pumnal diafan, încercând să găsească un nod spre o altă lume. Trebuie să se relaxeze, să-și golească mintea și să-și concentreze simțurile în prelungirea degetelor, până în vârful lamei cu care să simtă, în rețeaua fin țesută de realități, bucla către alte universuri. Odată ce agață nodul, poate tăia o fereastră și pătrunde dincolo. Monterosso, una dintre așezările din Cinque Terre, are o astfel de fereastră către o lume magică, în care am ajuns din greșeală, pe înserat, după o plimbare pe malul Mării Ligurice.

Spre lumea pierdută am fost atrași din mijlocul civilizației de o pisică, așa cum s-a întâmplat cu toate aventurile noastre în Cinque Terre. Am urmat-o, părăsind faleza, până într-o piațetă cu plante exotice și dale de piatră, în care trona o săgeată către "la citta vecchia". În direcția indicată, un șir de scări se pierdea în frunziș. Am crezut că vom face câțiva pași și vom ajunge în centrul vechi, însă treptele o porneau hotărât și abrupt prin pădure. Copacii foșneau, gâze mari fluturau în fața noastră, iar freamătul orașului nou și zgomotul mării erau din ce în ce mai departe. Am urcat până când întunericul și lumina s-au amestecat într-o pastă omogenă, iar gâzelor le-am simțit doar aripile pe piele. În stânga noastră era prăpastie, în dreapta, un zid vechi, ca un fagure, rămas din vechea cetate care ascundea orașul de ochii piraților. Poteca urca în continuare, și noi odată cu ea, ușor nedumeriți. Când am ajuns în vârf, ultima geană de lumină dispăruse undeva dincolo de următoarele dealuri.

Ne-am trezit pe un platou de unde puteam doar ghici în ce direcție e marea. Aveam în stânga un pod spre nicăieri și, la oarecare distanță, niște porți mari, negre în dreapta. Poate că teama ne-a împins spre porți. Mă gândeam că vom găsi o casă și, dacă avem noroc, vom afla care e drumul spre orașul vechi.

Și aici era, dincolo de porți. Nu era o lume cu monștri, iar dacă erau fantome, păreau și ele vrăjite de nemișcarea care domnea. O liniște care pătrundea în oase, în mușchi și o briză ca o premoniție rece. Pășisem pe tărâmul morților; aici, păreau cu adevărat venerați. Un cimitir construit în ruinele unui castel din secolul 11. În aerul liber, încremenit, un mic labirint de alei separa zidurile de marmură cu nișe supraetajate. Fiecare nișă, o viață trecută și o lumină aprinsă. Un șir de vieți, un șir de lumini, fiecare cu un nume, o poveste, o imagine veche, ștearsă. Pentru nișele de sus, trebuiau găsite treptele care duceau la etaj. Am urcat până am ajuns aproape de capelă. Ușa era întredeschisă, însă întunericul dinăuntru și din afară ne-a reținut să intrăm. Voiam să fac poze, să mă agăț cumva de experiența asta, dar după a treia fotografie, un zgomot puternic din interiorul capelei ne-a trezit instinctul de conservare. Și am luat-o la fugă. Nu știam, atunci, că în podeaua capelei se află un osuar și că morții, după ce petrec un timp limitat în loculo (nișele individuale supraetajate), din lipsa spațiului, sunt aduși în capelă. Aș fi fugit mai tare. Nu am pornit înapoi, pe unde intrasem, ci undeva spre dreapta, unde gardul părea rupt. Ne-am trezit în altă poveste, pe o potecă îngustă ce forma un cerc deasupra unei văi în care era orașul. Am luat-o pe potecă și, după mai multe minute, am dat de primele case. Toate așezările de pe deal sunt construite în zidul cetății iar între case ne deplasam doar pe scări abrupte și coridoare înguste.

Jos, agitația orașului ne-a readus complet la realitate și ne-a atras în larma ei turistică. Mergând aiurea prin cetate, am descoperit "adevăratul" drum care leagă orașul vechi de cel nou: un tunel pietonal, săpat în munte, care se parcurge în doar câteva minute. Data următoare când am trecut pe lângă piațeta cu dale de piatră și săgeata către pădure, treptele erau închise. Nici urmă de pisică.

Monterosso are, pe lângă feline, un parfum intens de iasomie, care se întețește în ploaie. Și licurici. Sute, mii și mii de licurici. La ei am ajuns ghidați de o altă pisică, într-o altă noapte. S-a oprit în mijlocul drumului gol, în fața noastră, a mers puțin la dreapta, spre copaci, apoi a fugit. Acolo, în dreapta, era universul fosforescent.

Ca Monterosso, și Manarola, și Corniglia și Vernazza au poveștile lor, pe care le-am întrezărit plimbându-ne, urcând și coborând cetățile abrupte și dealurile înverzite. Pisici sunt peste tot, priveliști incredibile atât spre mare cât și spre coasta muntoasă, plină cu viță de vie și lămâi. Sint foarte multe lucruri de făcut în Cinque Terre, de la drumețiile pe celebrele C.T. trails, la Via dell Amore, plimbări cu vaporul (chiar până la Portofino), plajă și baie, au mâncare fabuloasă și loc de visare.

În C.T se ajunge cu trenul de la Florența (trebuie schimbat în La Spezia), așa că se poate vedea Liguria din mers. Merită.