Undeva, într-o poveste de Philip Pullman, un băiat rănit,
încordat, cercetează aerul cu un pumnal diafan, încercând să găsească un nod
spre o altă lume. Trebuie să se relaxeze, să-și golească mintea și să-și concentreze simțurile în prelungirea
degetelor, până în vârful lamei cu care să simtă, în rețeaua fin țesută de
realități, bucla către alte universuri. Odată ce agață nodul, poate tăia o
fereastră și pătrunde dincolo. Monterosso, una dintre așezările din Cinque
Terre, are o astfel de fereastră către o lume magică, în care am ajuns din
greșeală, pe înserat, după o plimbare pe malul Mării Ligurice.
Spre lumea pierdută am fost atrași din mijlocul civilizației
de o pisică, așa cum s-a întâmplat cu toate aventurile noastre în Cinque Terre.
Am urmat-o, părăsind faleza, până într-o piațetă cu plante exotice și dale de
piatră, în care trona o săgeată către "la citta vecchia". În direcția
indicată, un șir de scări se pierdea în frunziș. Am crezut că vom face câțiva
pași și vom ajunge în centrul vechi, însă treptele o porneau hotărât și abrupt
prin pădure. Copacii foșneau, gâze mari fluturau în fața noastră, iar freamătul
orașului nou și zgomotul mării erau din ce în ce mai departe. Am urcat până când
întunericul și lumina s-au amestecat într-o pastă omogenă, iar gâzelor le-am
simțit doar aripile pe piele. În stânga noastră era prăpastie, în dreapta, un
zid vechi, ca un fagure, rămas din vechea cetate care ascundea orașul de ochii piraților.
Poteca urca în continuare, și noi odată cu ea, ușor nedumeriți. Când am ajuns
în vârf, ultima geană de lumină dispăruse undeva dincolo de următoarele
dealuri.
Ne-am trezit pe un platou de unde puteam doar ghici în ce
direcție e marea. Aveam în stânga un pod spre nicăieri și, la oarecare
distanță, niște porți mari, negre în dreapta. Poate că teama ne-a împins spre porți. Mă gândeam că vom găsi
o casă și, dacă avem noroc, vom afla care e drumul spre orașul vechi.
Și aici era, dincolo de porți. Nu era o lume cu monștri, iar
dacă erau fantome, păreau și ele vrăjite de nemișcarea care domnea. O liniște
care pătrundea în oase, în mușchi și o briză ca o premoniție rece. Pășisem pe
tărâmul morților; aici, păreau cu adevărat venerați. Un cimitir construit în
ruinele unui castel din secolul 11. În aerul liber, încremenit, un mic labirint
de alei separa zidurile de marmură cu nișe supraetajate. Fiecare nișă, o viață
trecută și o lumină aprinsă. Un șir de vieți, un șir de lumini, fiecare cu un
nume, o poveste, o imagine veche, ștearsă. Pentru nișele de sus, trebuiau
găsite treptele care duceau la etaj. Am urcat până am ajuns aproape de capelă.
Ușa era întredeschisă, însă întunericul dinăuntru și din afară ne-a reținut să
intrăm. Voiam să fac poze, să mă agăț cumva de experiența asta, dar după a
treia fotografie, un zgomot puternic din interiorul capelei ne-a trezit instinctul
de conservare. Și am luat-o la fugă. Nu știam, atunci, că în podeaua capelei se
află un osuar și că morții, după ce petrec un timp limitat în loculo (nișele
individuale supraetajate), din lipsa spațiului, sunt aduși în capelă. Aș fi
fugit mai tare. Nu am pornit înapoi, pe unde intrasem, ci undeva spre dreapta,
unde gardul părea rupt. Ne-am trezit în altă poveste, pe o potecă îngustă ce
forma un cerc deasupra unei văi în care era orașul. Am luat-o pe potecă și, după
mai multe minute, am dat de primele case. Toate așezările de pe deal sunt
construite în zidul cetății iar între case ne deplasam doar pe scări abrupte și
coridoare înguste.
Jos, agitația orașului ne-a readus complet la realitate și
ne-a atras în larma ei turistică. Mergând aiurea prin cetate, am descoperit
"adevăratul" drum care leagă orașul vechi de cel nou: un tunel
pietonal, săpat în munte, care se parcurge în doar câteva minute. Data următoare
când am trecut pe lângă piațeta cu dale de piatră și săgeata către pădure,
treptele erau închise. Nici urmă de
pisică.
Monterosso are, pe lângă feline, un parfum intens de iasomie,
care se întețește în ploaie. Și licurici. Sute, mii și mii de licurici. La ei
am ajuns ghidați de o altă pisică, într-o altă noapte. S-a oprit în mijlocul
drumului gol, în fața noastră, a mers puțin la dreapta, spre copaci, apoi a
fugit. Acolo, în dreapta, era universul fosforescent.
Ca Monterosso, și Manarola, și Corniglia și Vernazza au
poveștile lor, pe care le-am întrezărit plimbându-ne, urcând și coborând
cetățile abrupte și dealurile înverzite. Pisici sunt peste tot, priveliști
incredibile atât spre mare cât și spre coasta muntoasă, plină cu viță de vie și
lămâi. Sint foarte multe lucruri de făcut în Cinque Terre, de la drumețiile pe
celebrele C.T. trails, la Via dell Amore,
plimbări cu vaporul (chiar până la Portofino), plajă și baie, au mâncare
fabuloasă și loc de visare.
În C.T se ajunge cu
trenul de la Florența (trebuie schimbat în La Spezia), așa că se poate vedea
Liguria din mers. Merită.
 |
| Adăugaţi o legendă |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu